Drumul de-o eternitate

Pe masura ce inainta, picioarele i se inmuiau. Se indrepta spre necunoscut. Mergea de o eternitate, insa asta nu il impiedica sa continue. Nu stia exact unde va avea s-ajunga, spera doar sa fie acea tinta.
Stia de la inceput ca nu a ales drumul cel mai bun. Totusi, el inainta. Nu mai avea rabdare.
Teama il incetinea. Pe masura ce inainta, aceasta teama devenea apasatoare. Dar care teama?

...

Drumul se despartea in doua. Avea de ales. Drumul cel mai scurt era si cel mai greu. A preferat usorul. Era mai bine asa. Doar ca... eternitatea devenea... vesnica.

...

Nu isi mai simtea picioarele. Imaginea sa era prea puternica, prea clara. Nu il lasa sa se opreasca.
Imaginatia-i zburda. Felurile in care putea arata acel loc unde se va termina drumul erau infinite. Reusi sa-si indrepte privirea inainte. Observa ca drumul avea sa se termine curand. Inca putin!


... mai era putin si lui ii era din ce in ce mai greu. Intinse mana... inca putin.
Cazu jos. Era acolo. Puse capul pe pamant. Nu stia unde ajunsese, insa se bucura. Drumul cel de o eternitate se sfarsise.
Facu greseala de a se ridica. Se uita in fata. Observa... nimic. Era confuz. Ridicase privirea spre cer. Era intuneric, stelele lipseau. Nu era nimic nici in stanga, nici in dreapta. Dar el de unde venise? Se intoarse cu spatele. Nu era niciun drum. Nu mai exista nimic.
Era pierdut... era... nimic.

Disperatul

O urmărea. Alerga. Încerca să o ajungă. Vroia sa îi vorbească. Era la câţiva paşi în faţa lui. Dar alerga. Sau i se părea? Doar el alerga. Ea nu.
Între ei doi se lăsă o ceaţă deasă. Abia o mai vedea. Dar el alerga.
Aproape nu o mai distingea. Culoarea nu-i mai era suficientă. El totuşi alerga.
A pierdut-o. Nu era nicăieri. Nici în faţă, nici în dreapta, nici în stânga. În spate nu avea cum. Se uita împrejur. Şi parcă nu vroia să o găseasca. Îi era teamă.

A zărit-o. Dar el nu mai alerga.